Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!

Mai discutăm?

A venit peste noi pandemia și m-am trezit cu o grămadă de timp la dispoziția mea. Era să zic timp liber dar văd, după două luni de așa-zis stat acasă, ca numai liber nu e. Toate cele amânate cu lunile și cu anii s-au dovedit a-mi umple timpul cât pentru un job întreg, dacă nu chiar mai mult. Asta cu scrisul nu era printre ele.

Într-o seară am dat pe Facebook peste intrebarea Andreei cu care am fost coleg acum 15 ani în departamentul de training al Business Intelligence Agency. Ce să mai atac pe blogul meu, ne provoca ea? I-am sugerat atunci, mânat de o mai veche dezamăgire a mea (nu sunt prea multe), ia de scrie tu ceva despre cum și dacă mai vorbim unii cu ceilalți într-o lume care, foarte multora, ne pune la picioare surse formidabile de informație, cum e internetul, alături de platforme de exprimare gratuite, omniprezente și la îndemâna oricui, așa cum sunt rețelele de socializare. Andreea mi-a dat ideea să scriu chiar eu ce cred despre asta. Așadar iata-ma, la aproape 54 de ani, petrecuți aproape fifty-fifty în comunism și după, scriitor de ocazie despre un subiect pentru care, e bine să o spun de la bun început, nu am poate nicio cădere să vorbesc dar despre care îmi permit să am, totuși, păreri. Mulțumesc, Andreea!

O să mă întrebați, pe bună dreptate, de ce dezamăgire. Pentru că eu cred că multe dintre belelele noastre de care, uite, nu scăpăm, ca de râie, nici după peste 30 de ani, se trag nu numai de la politicieni incompetenți, de la corupție, de la temperamentul balcanic în general ci de la noi înșine, de la felul în care marea majoritate nu reușim, de atâta vreme, să ne îmbunătățim niște abilități de bază, una dintre cele mai importante fiind felul în care discutăm.

Până la revoluția din 1989 nu țin minte să fi fost comunicarea un cuvânt cu pedigree sau la modă printre români. Se ocupau de asta specialiștii iar lumea de pe stradă se ferea să-și dea cu părerea neîntrebată despre cele care păreau mai degrabă mai mult ale experților. Chiar așa, cum să valoreze comunicarea ceva într-o lume a cenzurii și a pumnului în gură cum a fost România comunistă? Părea un cuvânt din alte vremuri în care nu mai credea, cu adevărat, nimeni.

Odată cu dezvoltarea online-ului, care a coincis cumva și cu deschiderea României spre lume, spre sfârșitul anilor 90, am început să observ cum cuvântul comunicare căpăta tot mai multă greutate în viața de fiecare zi. Începea și pe aici lumea să înțeleagă că felul în care prezinți ceea ce vinzi este mai important și mai rentabil decât însăși calitatea produsului vândut. Eu mi-am aplecat prima oară urechea spre el atunci când am auzit că exista și o facultate, sau o specializare, pe felia asta. Lumea începuse să flirteze cu comunicarea și marketingul care au devenit de atunci meserii noi și la modă, privilegiu la care nici azi nu prea dau semne să renunțe. Mă tot conving, cu fiecare zi care trece, ce mult înseamnă să știi să comunici sau invers, câte ponoase ai de tras când scârțâi în a comunica cum trebuie.

Sunt de 14 ani fotograf profesionist în lumea conferințelor, a seminariilor, în lumea businessului românesc în general. Am alunecat spre fotografie din inginerie și apoi din presă. Acolo, în presă, am învățat, sau cel puțin așa sper eu, cum să dai greutate, credibilitate, calibru și utilitate vorbelor pe care le spui sau pe care le scrii. Acolo am învățat să fac diferența dintre o informație bine scrisă, bine interpretată, a cărei punere pe hârtie sau postare îi schimbă ziua celui care o citește fie măcar și pentru că îl pune pe gănduri. Acolo am învățat că primul lucru înainte de a spune sau a scrie ceva este să fii sigur că ai ce spune și că e, cât de cât, la obiect. Și, sper eu, am învățat arta de a mă abține când n-am nimic de spus sau cand a spune ceva face mai mult rău decât bine.

Meseria asta pe care o fac, cu Canonul în mână, de 14 ani încoace m-a pus în contact cu oamenii de comunicare și marketing din companiile cu care lucrez. Adunându-se atât de multe am ajuns să mă gândesc să pun pe hârtie câteva dintre întrebările mici care, pentru mine, gravitează în jurul uneia mari de tot. Noi, românii, oare, știm să discutăm între noi?

Adică, o facem, oare, pe măsura libertăților pe care le avem? Și, mai ales, facem din felul în care discutăm un ceva care să aducă un plus de bine în viața noastră? Este dialogul, pentru noi, un semn de civilizație sau, mai degrabă, un chin care ne îndepărtează de ea?

Discuțiile de tot felul cu cei din jurul meu, fie că sunt cei de mai sus, oameni pe care îi cunosc și personal, din corespondențele cu ei, dar și cele de pe diversele grupuri de pe Facebook din care fac parte, cu cei de care mă leagă pasiunea comună pentru fotografie, prelucrarea ei digitală, softurile din breaslă, războiul cu ANAF sau pasiunea pentru mașinile Skoda Octavia, ca să menționez doar câteva, mă fac să încerc să înțeleg unde ne stau piedicile de comunicare. Și pentru că am adus vorba despre aceste grupuri, mă voi referi în cele ce urmează doar la comunicarea în scris, pe rețele de socializare.

Prima mare piedică este chiar limba română. Citesc în fiecare zi o grămadă de posturi și comentarii scrise de unii și de alții pe care, până la apariția rețelelor sociale, doar îi auzeam. De cele mai multe ori, daca postarea sau comentariul cu pricina depășesc două-trei rânduri, văd săraca limbă română maltratată rău de tot. Oameni la care nu m-aș fi așteptat pun cratime aiurea, de cele mai multe ori mai multe decât trebuie, dovadă că știu că este nevoie de ele, dar cam atât. Probabil că este o nepermisă generalizare să scriu aici că mai mult de jumătate din populație nu știe să scrie corect românește, mulți dintre ei corporatiști din firme respectabile sau vedete ale momentului. Mailurile și sms-urile lor îmi ridică părul pe șira spinării, le șterg ca sa nu mai am tentația de a le arăta și altora. Mă întreb oare cum ne-am putea civiliza ca nație, sau măcar să încercăm să ținem pasul cu țările din jurul nostru, dacă noi nu facem nici măcar efortul de a ne invăța, cât de cât, propria limbă, baza oricărei culturi generale?

Se aduc tot felul de scuze de genul hai băi Mihae, du-te-n puii mei, acuma nu mai e ca pe vremuri, acuma e cu brb si cmf. Acum accentul se pune pe viteza în comunicare, informația trebuie sa ajungă repede acolo unde trebuie și nu mai este loc și timp de prea multă toaletare a ei. Am ajuns de nu-mi mai dau seama unde am pierdut pe drum dragul de limba noastră însă îmi aduc aminte că repetenții din clasele primare ale copilăriei mele scriau mult mai corect românește și, dacă se încăpățânau să nu învețe, rămâneau iar repetenți. Mai mult, tinerii se consideră astăzi trendy când violează regulile gramaticale. Cine mai are timp și chef de înflorituri baroce în ziua de azi?

Se mai citește, spun statisticile, foarte puțin în România, însă popularitatea rețelelor sociale ne obligă să scriem și ar fi bine să și învățăm să o facem corect. Profesorii de română greșesc enorm când dau note de trecere pe bandă rulantă celor care, așa cum spuneam mai sus, nu-și vorbesc și scriu bine limba maternă, perpetuînd lipsa de cultură generală și ignoranța.

Mai întotdeauna apariția unei greșeli de scriere într-o postare atrage după ea, aproape instantaneu, o reacție, de cele mai multe ori agresivă sau zeflemitoare și cam acolo topicul poate fi considerat închis, discuția degenerând într-o ceartă în care nu mai știe nimeni care fusese subiectul inițial al discuției.

Pentru că da, fiind rețelele de socializare un tărâm deschis oricui, fiecare simte nevoia să se exprime. Au sau nu vreun interes să ia parte la discuție, au sau nu au ceva de spus, mulți se bagă în discuțiile celorlați doar pentru că pot, doar pentru că vor să-și vadă și părerea lor printre celelalte, de cele mai multe ori diluînd conversația și abătând-o de la subiect. Rareori se ajunge la vreo concluzie, rareori pleci cu ceva dintr-o conversație care începuse interesant. În schimb poți pune pariu că, după câteva intervenții, totul va degenera într-un schimb colectiv de replici dure.

Am remarcat că, de foarte multe ori, prima reacție este de denigrare și minimizare a celui care lansează o întrebare sau o idee. Nu contează că cineva a lansat o întrebare pe un grup de începători, este un moment magic pentru a-i aduce aminte cât de nepriceput este, cum nu înțelege nimic, cum nu va învăța niciodată nimic, cum faptul că îi intreabă pe ceilalți este o dovadă clară a propriei slăbiciuni și nesiguranțe. Interlocutorului de ocazie puțin îi pasă că, vorba proverbului, că dacă îl înnegrești pe celălalt nu înseamnă că te albești pe tine și aruncă, din prima, în arenă, securea războiului împotriva ignorantului care a avut curaj să întrebe ceva. „Cum mama dracului să nu știi la vârsta asta că….”.

Mulți intră în discuții doar ca să își etaleze propriile păreri. Nu contează despre ce este vorba, fiecare postare sau întrebare devine un teritoriu virtual care trebuie marcat cu propriile viziuni. Ceea ce nu corespunde acestor viziuni este apriori greșit și, mai departe, dacă se mai ajunge cu conversația mai departe, de-a dreptul dușmănos. Celălalt nu are dreptul la vreo părere dacă, cumva, este diferită de a lui. Pare deja un act de dreptate socială, etalat pe rețelele de socializare, de a lua atitudine împotriva celor care, e clar, nu au dreptate.

Văd de la o poștă lipsa de empatie cu celălalt atunci când se lansează în discuții pe site-urile pe care se discută despre mașini, în particular pe forumurile Skoda Octavia, pe care sunt și eu activ ca pasionat șofer de TDI-uri germane de aproape 20 de ani încoace. Oameni constrânși de bugete reduse sau cu pretenții sub cele din Formula 1 întreabă pe forumuri despre o mașină sau alta, așteptând păreri de la cei care le au de ani de zile. Asemenea topicuri trăiesc efemer pentru că apar imediat vocalii posesori ai motoarelor de 3 litri și 250 de cai putere care spulberă imediat orice șansă de a se spune vreun cuvânt despre mașinile mai puțin dotate. Primează regula eu și al meu și restul nimeni. Este, pentru mine, de-a dreptul înduioșător să văd cum niște unii și alții, necunoscuți pierduți pe harta României, discută la modul expert despre lunga listă de neajunsuri ale mașinilor grupului Volkswagen.

Este greu, și totuși nu imposibil, că tot suntem la mașini, să convingi pe cineva că va călători mai confortabil cu un taxi Logan decât cu unul Mercedes. Dar când e vorba de a deveni expert peste noapte lucrurile devin mult mai simple. Pentru că da, Google și frații lui mai mici ne fac pe toți să credem că le știm pe toate făcând doar efortul unui clic cu mousul. În clipa asta nu mai există experți, nu mai există cunoaștere prin lungă experiență, există doar persoane vocale, prezente peste tot, care le știu pe toate și care sunt puțin dipuse la discuție. Nu e bine să te pui cu ele pentru că vei ieși ciufulit din orice dialog. 

Pentru foarte mulți colegi mai tineri din breasla fotografică este suficient să își cumpere un aparat de fotografiat, de obicei cu limitările financiare inerente începutului, unul mai low level, să dea jos țipla de pe el că gândul le și zboară deja la organizarea de seminarii pe teme de tehnică fotografică. Își etalează pe forumuri primele fotografii, de obicei stângace, și se pregătesc cu forțe proaspete de contraatacul împotriva celor care au îndrăzneala să le atragă atenția că mai au de lucru, că sunt abia la început. Așa cum spuneam mai sus, e greu de convins cineva că Logan e mai bun decât Mercedes însă este foarte simplu atunci când îți este criticată o fotografie, să-l acuzi pe cel care o face de lipsă de cultură vizuală, de încorsetare în stereotipii de gândire, de frică de noutate, de lipsa capacității de a-l înțelege pe celălalt în toată splendoarea personalității lui. Autorul va fi dispus la orice mai puțin să-și recunoască statutul de începător prin care, dealtfel, dacă nu trecem cu toții, nu prea avem șanse să ajungem nicăieri. În plus, în ziua de azi e de bine să treci drept un neînțeles, însă acest statut se construiește cu multă îndârjire verbală.

Vom începe să dialogăm între noi atunci când, și dacă, vom reuși să ne eliberăm de orgoliu și autosuficiență.