Ischgl, in vestul extrem al Austriei la granita cu Elvetia ne-a fost gazda buna o saptamana.

Curios, dar n-am auzit nici o vorba romaneasca pe partii in cele sase zile pe care le-am petrecut in martie 2009 la Saalbach-Hinterglemm in Austria, una dintre cele mai formidabile statiuni de ski din Alpi. Citisem peste tot ca romanii, din ce in ce mai satui de drumurile aglomerate, cozile lungi si necivilizate la telescaune si gondole si partiile neamenajate de care au parte cand skiaza in Romania aleg sa se duca sa testeze Austria. Acolo insa, desi erau multi est-europeni, nu am intalnit pe niciunul de-al nostru pana la Viena, in pre-ziua plecarii.

Am ajuns la Saalbach-Hinterglemm, culmea, singur, dupa ce familia mea, un pic cam rotunjoara si comoda, a refuzat politicos o saptamana care, fie ea si in Austria, se anunta friguroasa si obositoare. La randul lor, cei doi vechi colegi ai mei de facultate si parteneri de ski au abandonat si ei, incet incet, ideea de a pleca in trei, speriati de costurile mari si greu de estimat si stresati de lipsa timpului liber. Cu toate astea, skior fiind de mic copil, nu am rezistat tentatiei.

In trei ne-am fi dus cu masina… Singur fiind, n-am avut de ales si am am zburat la Viena cu Sky Europe, o companie slovaca ce mi s-a parut extrem de serioasa si punctuala. Zboara de la Baneasa numai catre Viena, doua zboruri pe zi in timpul saptamanii si unul singur duminica. Un drum costa 35 de euro la care se mai adauga, optional dar foarte necesar, 11 euro pentru un bagaj de cala de 20 de kg, si o taxa de vreo 5 euro la plata cu cardul. Preturile variaza insa enorm in functie de cat de devreme cumperi biletele, de pe o zi pe alta ajungand, evident, si la sute.

Fiind poate a cincea sau a sasea oara in viata mea la Viena nu am fost de la inceput “lovit” de civilizatia sobra a orasului, asa ca prima oara prin anul 1995. Diferentele dintre viata urbana de Bucuresti si cea din Viena s-au mai estompat in cei 14 ani scursi de atunci. Au aparut si la noi vitrinele luminoase precum cele de pe Mariahilferstrasse, mirosurile tentante de fast food manate peste tot de curentii subsolurilor de metrou la ora pranzului si Mercedesurile claxonand grabite in traficul lor civilizat pana la extrem. Dar am simtit, cu tristete, cum s-a adancit diferenta de calitate umana dintre noi si ei… Sunt tot politicosi, serviabili, permanent dispusi sa te ajute, sa te lase sa le-o iei inainte, sa imparta cu tine un zambet si sa iti dea restul la ultima centima. Noi suntem asa cum suntem. Altfel.

Am stat doua zile la Viena la niste rude la care tin mult, timp suficient pentru a-mi cumpara echipament de ski de buna calitate la mana a doua inainte de plecarea la munte. N-avea rost sa ma incurc in cheltuieli mari si, mai ales, nu aveam chef sa car prea mult, asa ca am hotarat sa cumpar echipament cat de cat de calitate pe care, dupe ce-mi fac treaba cu el, sa-l las pe acolo sau sa-l recuperez daca si cand se va putea. Oferta era uriasa, mai ales pe sfarsit de sezon. Un pic mai greu a fost sa nimeresc clapari masura 45 pentru picioarele mele cam mari. Am gasit pana la urma Head, de ultima generatie, skiati probabil o data sau de doua ori, pe care am dat 40 de euro, fiind ei noi spre 300. Investitia a meritat, pentru ca inchirierea echipamentului costa cam 40 de euro pe zi in statiunile de ski.

Viena a fost ploioasa si morocanoasa cu mine asa ca am luat trenul spre Saalfelden, destinatia mea feroviara pe drumul spre Saalbach-Hinterglemm. Pe drum am schimbat trenul la Salzburg, nu fara enormul regret, incercat si la intoarcere, de a nu putea petrece cateva ore in orasul muzicii despre care auzisem atatea. Din gara de vest din Viena am facut pana la Saalfelden, pe cei 450 de km, mai mult de 5 ore, dar a meritat. Imediat dupa Salzburg trenul incepe sa se strecoare ca un sarpe, ocolind Germania la o aruncatura de bat, printre muntii care imi promiteau, inca de atunci, zapada care, cel putin in Bucuresti, s-a lasat anul asta atat de mult asteptata. Drumul a lasat in in urma cunoscutele si fitoasele statiuni Zell am See si Bishofshofen.

Pe Heidi am cunoscut-o la mare. Era pe cale de a deveni, cumva, ruda prin alianta a unui fost coleg de-al meu de liceu, acum casatorit in SUA cu o indianca. A aflat ca skiez si mi-a povestit de catunul de poveste Pirzbichl din Alpii austrieci unde locuieste iar mai apoi mi-a trimis pe mail si fotografii. N-am luat deloc in serios gandul de a ajunge vreodata pe acolo pana de Craciun cand, odata cu obisnuitul schimb de politeturi, si-a reinnoit invitatia. Google mi-a aratat atunci cat de aproape era Pirzbichl de splendida cetate a skiului din Alpi si cat de aproape eram eu de a-mi vedea cu ochii visul sa skiez in statiunea de cupa mondiala Saalbach-Hinterglemm. Decizia a fost rapida si usoara.

Drumul din micuta si inghetata gara din Saalfelden si pana la Leogang serpuieste cateva minute, nu mai larg decat latimea unei masini, printre parapeti inalti de zapada. Desi era deja 2 martie, ajunsesem in sfarsit sa gust iarna cea adevarata.

Casa familiei Danzl, numita Sapmaishof, este o bijuterie de ferma din lemn ca in desenele animate cu, culmea si poate nu intamplator, Heidi. Era scufundata in ceata cand am ajuns si egoista in a-mi arata splendidul peisaj montan ce i se desfasura in toate partile. Asa a fost mai tot timpul. Aveam sase zile la dispozitie sa o prind neatenta si sa ma bucur, impreuna cu voi, iata, de formidabilul peisaj montan care se desfasura in spate. Pirzbich, aflat in josul muntelui pe un versant estic a fost toata saptamana cetos si ploios. Cu atat mai frumoase au fost varfurile muntilor din jur, uneori generos insorite si clare.

Asa am ajuns eu in mijlocul unei familii austriece de tip vechi, pastratori de traditii, cum aici nu am mai avut ocazia sa vad de mult. Joseph si Anni Danzl, acum spre 70 de ani, au impreuna sase copii, patru fete si doi baieti, dintre care Heidi, vreo 30 de ani, este cea mai mica si inca locuieste cu familia, pana isi va termina teza de absolvire si va pleca si ea, probabil in SUA, unde vrea sa studieze. Cu mine a fost destul de zgarcita si, din cauza blestematei de teze, nu am apucat sa stam nici doua ore impreuna.

Usile de lemn sunt pictate ca in casele vechi din Podul Dambovitei printre care am copilarit in primele vacante cu ai mei de care imi aduc aminte. Feroneria este si ea din vremuri de altadata. Tot ce inseamna caldura se face cu lemne groase de brad care, odata aprinse in uriasa soba de fonta din bucatarie, acopera brutal mirosul discret de grajd venind din spatele casei si il ofera generos pe cel al feliilor de mar coapte in coca cu scortisoara si painea neagra rumenita in cuptor.

Joseph se ocupa de vreo 12 vaci grase si frumoase purtand cercelusi galbeni de animale comunitare, doi cai micuti care iarna trag sania cu turisti, cateva capre si cativa iepuri. O ferma adevarata, ce mai… Anni trage, chinuita de sale si ani, in bucataria enorma si extreme de modern dotata, in care nimic nu era peste masura si nimic nu lipsea ca sa ne simtim bine. Heidi, pasagera prin bucatarie, cresta haotic de ici de colo, ca noi toti de altfel, din uriasele calupuri de pastrama de vaca home-made, lasand toate vraiste in urma ei. Nu stiu eu prea multa nemteasca dar cate un “katastrophiche”, sau cum s-o scrie, prindeam uneori din zbor din gura maica-sii cand strangea dupa ea.

Pe cele trei nivele casa are, dupa socotelile mele, peste 10 camere. Zona de pensiune propriu zisa, deschisa turistilor tot anul, este la al doilea nivel si inseamna doua apartamente pentru 2 si 4 oameni, fiecare cu dus si toaleta proprie, care impart o sufragerie comuna cu televizor, masa cu scaune, aragaz, chiuveta, frigider si vesela suficienta pentru cei care vin sa se gospodareasca singuri. Preturile pe om merg de pe la 25 de euro in plin sezon pana pe la 15 euro in extrasezon. Merita cu prisosinta. La Zell am See sau in Saalbach istoria se scrie cu alti bani.

Puteti gasi mai multe detalii pe http://www.sappmaishof.at.tf/, o pagina web tinuta de Heidi si fratele ei mai mare Joseph.

Daca ar fi sa fiu rau si sa scriu despre vreo nemultumire in cele sapte zile petrecute acolo este ca n-am avut o masina cu care sa ma duc si sa ma intorc de la partie si care seara sa ma ajute sa socializez un pic prin micutul orasel Leogang de la poalele muntelui. Am facut-o doar o data, la cumparaturi, impreuna cu partenera mea de ski Kati, aflata si ea intamplator pe acolo.

Asa, seara, obositi dupa multi kilometri de ski, se scria la o gura de rachiu si o partida de Fuchs und Hennen (vulpea si gainile), un primitiv joc de v-ati ascunselea pe tabla de lemn, cumva asemanator ca reguli cu tintarul nostru, superb sculptat de Joseph. Ma batea intotdeauna la vulpi si gaini dar aveam ocazia sa ma razbun, cu varf si indesat, la sah, unde experienta mea de adolescent pasionat in liceu nu-i dadea bietului Joseph nici cea mai mica sansa. Comenta tot timpul jocul meu pe limba lui, si mai prindeam si aici cate un “brutal” care povestea totul despre cum vedea adversarul jocul meu pe care cu greu il mai adunam din amintirile faramitate peste ani.

Ziua incepea cu un drum de vreo 3 km pe skiuri pana la statia de gondola de unde incepea periplul zilnic peste munti si vai. Era greu cand zapada era grea de caldura si mai usor cand era frig. Nu dura mai mult de 20-30 de minute si era numa bun sa te incalzesti, uneori poate peste masura.

Asa incepea deliciosul hopa-mitica de o zi intreaga peste versantii inzapeziti dinspre Leogang spre Saalbach, apoi Hinterglemm si, spre dupa amiaza, inapoi.

Statiunea Saalbach-Hinterglemm are propriul site pe www.skicircus.at si daca sapati bine veti gasi si varianta in engleza.

Multimea de telescaune si gondole pe care le legi una dupa alta este ametitoare, aproape fiecare versant fiind deservit de cel putin un mijloc de transport. Sunt 55, debordant de multe, te intrebi de ce chiar atat de multe… Unele mai vechi chiar si decat cele de la noi, altele ultramoderne, cu incalzire in perna pentru partea posterioara, ma scuzati, a skiorului. Telescaunele, in marea majoritate de sase locuri, desi unele au chiar si opt, duc aproximativ 2000-2400 de oameni pe ora. In total statiunea duce pe sarma 90.000 de oameni pe ora. Suficient cat, in extrasezon cum am fost eu, sa nu stai la coada deloc. De cele mai multe ori eram doar doi-trei in scaun. Teleschiuri nu prea mai exista iar acolo unde exista sunt obositoare pentru ca sunt mult mai lungi decat la noi.

Aproape langa fiecare statie de telescaun se gaseste cate o cabana cu barulet unde la pranz poti petrece in tihna o jumatate de ora la un frankfurter (cremwursti de-al nostru, doar ca mai lung) si o bere. Atmosfera e tihnita si civilizata, lipsita de grija de a sta cu ochii pe skiurile si betele lasate cum se nimerea pe-afara. Singurul lucru care se mai “fura” pe acolo e locul de la masa, daca il parasesti, imprudent, cautand toaletele supercurate si civilizate aflate la tot pasul.

Nu exista bilete sau sistem de puncte ca la noi ci cartele pentru cel putin o zi sau mai multe. O zi de ski costa 40 de euro si inseamna acces pe toate mijloacele de transport pe cablu din regiune. Un abonament pe mai multe zile te poate duce la mai putin de 30 de euro pe zi. Cartela magnetica inseamna si posibilitatea, seara, de a vedea pe site-ul mai sus amintit, introducand codul unic al cartelei, statistica zilei, adica pe unde ai umblat, cati kilometri ai urcat in telescaune, cat ai coborat pe picioarele tale, grafice etc. La noi, fara sa ma stresez prea tare si cu o generoasa pauza la pranz, se adunau cam 40 de km si mai bine in fiecare zi, ceea ce facea, ca si randament, o zi de ski pe acolo mult mai eficienta decat oriunde in Romania, unde nu cred sa aduni mai mult de 10-12 km pe zi. Daca la cei 40 si ceva mai pun cei sase kilometric dus si intors spre casa constat cu stupoare ca inca mai pot merge pe skiuri 50 de km pe zi. Un record personal de care, la cei peste 40 de ani ai mei, sunt de-a dreptul mandru.

Muntii nu sunt inalti in zona, ci doar undeva pe la 1800-2100 de metri, insa numarul de masive de acest calibru inghesuindu-se unul in celalalt este impresionant. La ceva departare se itea, in zilele insorite care au fost, din pacate, doar doua din sase, marele Grossglockner, 3798 de metri, cel mai inalt varf din Austria, care avertiza ca, la o adica, lucrurile pot deveni si mai serioase.

In rest, ceata si iar ceata, dar greu sa te pierzi pe acolo, pentru ca la fiecare rascruce te asteapta o harta, un indicator si la fiecare statie de telescaun sunt harti gratuite pentru toata lumea. Fara harta este, practic, imposibil sa te orientezi, mai ales prima oara si mai ales pentru ca nu poti aprecia correct distantele si timpul necesar ca sa le parcurgi. Cum pe la 16-16.30 mai toate sarmele se inchid, era recomandat ca pe la 3, oriunde te gaseai, sa incepi sa o iei spre casa.

Mai este nevoie sa va spun ca in cele sase zile, cu 300 de km in picioare, nu am vazut un strop de gheata sau vreo bucata de pamant pe partie? Ca noaptea tunurile de zapada se pun pe munca iar mai apoi Ratrac-urile, cu senilele lo,r netezesc… doua sute (da, da, am scris bine…, doua sute) de kilometri de partie care a doua zi te asteptau, filigranati, sa ii incepi?

Ca orice problema se rezolva, oriunde si oricand, cu elicopterul?

Mai bine va las sa descoperiti singuri, pentru ca merita.

Viena a fost si la intoarcere ploioasa si neprietenoasa dar am apucat sa aud, in sfarsit, romaneste, din gura unor romi care se certau cu foc in tramvaiul 46, pe ploaie torentiala.

Avionul meu, plecat duminica 8 martie la ora mica de dimineata, a aterizat la Bucuresti mai mult gol, cu mine mai usor cu cinci kilograme.

Asa am incheiat cea mai sportiva saptamana din viata mea si o experienta care abia astept sa se repete.