Am trecut joi, 5 ianuarie 2012, doua ceasuri prin Sighisoara sa o intrebam ce mai face iarna. Eram in drum spre Tirgu Mures unde am petrecut cateva zile de inceput de an cu niste vechi prieteni. Sighi e la fel de frumoasa si primitoare. Impart cu voi cateva fotografii.

Am profitat de excursia organizata de Asociatia Bucurestiul Meu Drag si am ajuns la Sfantu Gheorghe in Delta Dunarii. Nu mai fusesem acolo de aproape 30 de ani, din vara anului 1983. N-au trecut 24 de ore si mi-am “recuperat” vechile gazde, pe Irina si Pricop Axente si pe Calin, acum pescar priceput care mi-a oferit ocazia unei superbe dar ploioase aventuri la pescuit. Iata cateva fotografii…

Cunoscută pentru turnul său clopotniţă înalt de 54 de metri, biserica de lemn de rit greco-catolic din Şurdeşti (Ţara Chioarului, Maramureş) se află pe şoseaua ce duce de la Baia Mare spre Cavnic. Am avut ocazia să o vizitez şi fotografiez, ce e drept în grabă, săptămâna trecută. Biserica, cu o înălţime totală de la sol de 72 de metri, are hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi a fost construită între 1721 şi 1724 din bârne de stejar pe soclu de piatră de meşterul popular Ion Macarie. Până când mănăstirea Săpânţa-Peri a fost gata, turnul clopotniţă de la Şurdesti a fost cea mai înalta construcţie din lemn din România şi cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Rămâne, până în ziua de azi, cea mai înaltă construcţie de lemn de stejar din lume. Interiorul este pictat cu scene biblice din Vechiul şi Noul Testament. Pictura este realizată de către Ştefan Zugravul în 1783 iar decoraţia sculptată în lemn este opera meşterului Ştefan Tămăran Ciocotişan.

Ramasa una dintre ultimele cai ferate forestiere “infocate” cu lemn din lume si singura functionala din Romania, mocanita de pe Valea Vaserului din Viseu de Sus mi-a fost saptamana trecuta un minunat prilej de plimbare, intoarcere in timp si odihna precum si un moment privilegiat de a mai retrai un pic esenta Maramuresului asa cum l-am cunoscut odinioara, in neuitatele vacante cu parintii si sora mea de prin anii 70 si 80.

Numele raului Vaser vine, cum nu e greu de intuit, de la wasserul austroungarilor care au inceput primii exploatarea forestiera de la Viseu de Sus. Am aflat ca lucrau, la inceputurile exploatarilor forestiere in zona, angajaţi ai statului colonistii vorbitori de limba germana din Austria Superioara şi din regiunea Zips (Slovacia de azi). Poate de-asta gara Viseu de Sus arata mai mult a exploatare forestiera decat a gara. Te intampina, de cum te dai jos din masina, cu un inegalabil miros de lemn proaspat taiat.

Am avut ocazia sa ma conving ca reputatia Maramuresului de tara a padurilor nu este doar o vorba goala. Gramezi de lemn de toate felurile te intampina la tot pasul si pot sa spun ca nu am vazut in viata mea atata lemn, in picioare sau doborat de dintii neiertatori ai gaterelor, cat in aceasta scurta calatorie dus-intors cu mocanita.

E bine sa pleci la drum bine imbracat, pentru ca padurea te intampina cu racoare mai tot timpul anului.

Prima parte a calatoriei este presarata de locuinte omenesti ce se raresc cu fiecare kilometru pe masura ce patrundem mai adanc in munte si aerul, inca rece, de inceput de mai, incepe sa ne piste narile. Ramane apoi doar susurul apei, padurea, bincecuvantata, la vremea cand am trecut pe acolo, de florile albe ale primaverii, si atotprezentul abur al mocanitei, mirosind, la randul lui, a lemn proaspat de brad. Locomotiva nu mai trebuie sa mai fluiere cu abur cald, de nevoie sau doar de placere, in curbele stranse. Nu mai e nimeni prin preajma afara de noi, calatorii.

Construita dupa primul razboi mondial pe ecartament ingust, adica pe modelul rusesc de 760 de milimetri, mocanita a insemnat, la vremea ei, un enorm pas inainte fata de transportul in aval prin plutarit al bustenior care abunda in zona. Pe vremuri ea urca muncitorii la munca si vagoanele goale pentru lemne si se intorcea grea de busteni, manata inapoi acasa in Viseu de propria-i greutate. Acum se ocupa mai mult de turistii care nu sunt putini deloc. Am calatorit in compania unor englezi si a mai multor romani de prin toate partile tarii, dupa cum o povesteau numerele masinilor. Cu totul am fost vreo 30 de turisti.

Cum respira numai prin abur, mocanita se mai opreste, la intervale, asa cum vedeti in fotografii, sa mai bea un pic de apa din Vaserul care curge, neobosit, pe langa tren, de la primul la ultimul metru al calatoriei.

Caile ferate forestiere din Europa au disparut una cate una, dar ramanerea economica a Romaniei in urma ne lasa, iata, inca un ragaz sa urmam drumul lemnului. Trenul pleaca aproape zilnic, in orice caz de cateva ori pe saptamana, conform programului pe care il puteti gasi pe site-ul caii ferate din Viseu. O calatorie dus-intors cu mocanita costa 40 de lei. Incepe la ora 8.30 dimineata si, depinzand de lungimea traseului, nu intotdeauna practicabil in totalitate, dureaza cam 2 ore si jumatate. Noi am ajuns doar pana la Paltin, aflat in munte la km. 21,6 cam in doua ore si cam tot atat a durat si drumul de intoarcere. Dincolo de Paltin drumul se spune ca duce prin tuneluri sapate in munte dar noi nu am fost atat de norocosi. Mocanita merge atat de incet incat o asemenea experienta este si un medicament complet anti-stress.

O mana de oameni, mecanici, franari si ospatarite ne-au acompaniat in calatoria noastra pentru ca sus, la Paltin, am zabovit aproape o ora. Ne-au pus la dispozitie bauturi de toate felurile si gratarel. Baiat tanar, frumos si mandru de meseria lui, franarul, aflat intamplator in vagonetul nostru, ne-a fost, din cand in cand, ghid pentru a intelege mai bine ce si cum vedem.

Va las sa va plimbati mai departe printre fotografiile pe care le-am facut in frumoasa dimineata de mai in Maramures.

E clar ca primavara aia de tricou nu mai vine niciodata asa ca ieri, 15 aprilie, dupa amiaza, mi-am luat inima in dinti si am dat o fuga impreuna cu prietenul meu columbian Luis pana la Campina unde se tine, de vineri si pana duminica, unul dintre cele mai importante (zic ei pe contul lor de Facebook) concursuri nationale de sarituri cu caii peste obstacole din Romania, Trofeul Memorial Oprea Berechet. O binemeritata dar cam friguroasa pauza fotografica dupa doua saptamani (daca nu or fi chiar mai multe) de alergatura prin tara.
N-a fost chiar usor de gasit baza asta, cum vii dinspre Bucuresti o iei pe a doua intrare in Campina apoi la sensul giratoriu o iei la dreapta, urci un deal pana in oras apoi o iei la stanga si tot urci. Cand nu mai stii pe unde sa o iei, intrebi. Asa am facut si noi si am ajuns.

N-am mai vazut niciodata pe viu sarituri cu caii peste obstacole asa ca  trebuia sa o fac si pe asta. Merita, va spun din toata inima. Efortul si combustia comuna a calului si calaretului sunt impresionante.

Pe Daniela Bindila, “gazda” mea la acest concurs, pe care o puteti admira in elegantul ei costum alb, in mai toate fotografiile acestui post, am cunoscut-o anul trecut la un banchet. Nu stiu cum se face ca am avut ocazia sa o fotografiez numai in ipostaze neobisnuite dar asta cu caii chiar a intrecut-o pe toate.

Ma asteptam sa nu  ne lase sa intram in zona de concurs asa ca am fost inspirat cand am luat cu mine doua piese de “artilerie grea” din panoplia canonistilor, mult-iubitul meu 135 mm f2 L (caruia i-am facut recent o recenzie aici) si un 300 mm f4 IS, imprumutat de la amicul meu Marian Cazacu. Gardul de inaltimea unui om care imprejmuieste zona de concurs mi-a facut zile fripte dar pana la urma m-am descurcat.

Daniela a calarit trei cai diferiti, daca n-or fi fost patru, si a iesit a doua. Daca n-o sfeclea la ultima tura cred ca iesea chiar prima. A fost curajoasa tot timpul, absolut admirabila. De eleganta nu mai zic, pe drumul de intoarcere Luis insusi mi-a atras atentia despre asta si cand un sudamerican iti spune ca esti eleganta io cred ca stie ce spune.

Astept acum si fotografiile nikoniene ale lui Luis sa completam acest mic eseu fotografic.